După mai multe cărţi de poezie (vreo opt, dacă nu mă înşel) şi câteva de proză (scurtă), profesoara Monica Larisa Manafu continuă seria celor din ultima categorie prin volumul Să vezi şi să nu crezi. Încurajată probabil şi de remarcile unor confraţi scriitori, colegi sau critici literari. Eu însumi notam, într-o cronică, faptul că mi s-a părut inspirată trecerea de la poezie la proză şi exprimam speranţa că vom asista la o evoluţie pe calea aleasă.

Lectura acestui cel mai recent volum ne face să vedem şi... să credem că, în mare, ceva-ceva se petrece, pozitiv, de la o apariţie editorială la alta. Povestirile din noua carte rămân tot în areale cu care autoarea este familiarizată, al universului copilăriei, de exemplu, sau cel al „transformărilor” determinate de perpetua şi incontrolabila tranziţie românească.

Una dintre povestirile cele mai închegate, atât în ceea ce priveşte tema abordată, cât şi firul naraţiunii, este cea intitulată Pluguri sau fazani şi iepuraşi. Este povestea dispariţiei postdecembriste a unei fabrici de utilaje agricole, autoarea urmărind, inspirată pe alocuri, reacţiile oamenilor care n-au altă putere decât să-şi accepte destinul trasat de alţii, năruindu-se pentru unii visele, pentru alţii liniştea pe care o aveau în ceea ce priveşte câştigarea existenţei. Observăm că dezindustrializarea României a fost probabil o acţiune gândită şi riguros concertată, în scopul prestabilit de deplasare a unei forţe de muncă bine calificate la vremea aceea către zonele occidentale, aflate în deficit la acest capitol. Constatarea că pe terenul unde s-au dărâmat hale şi anexe ale fabricii au apărut ierburi şi tufişuri ce adăpostesc iepuraşi şi fazani sugerează întoarcerea în timp a unei ţări care reuşise să-şi capete un loc aproape de invidiat, pentru dimensiunile şi statutul său de atunci, între naţiunile industrializate ale lumii. Este, poate, din punctul de vedere al raportului între abordarea tematică şi realizarea literară, una dintre prozele cele mai reuşite ale autoarei, dintre toate pe care le-am citit până acum.

Perioada copilăriei, veşnicul izvor al bucuriilor trăite înainte de a intra în necazurile şi responsabilităţile vieţii, este întâlnită în mai multe povestiri, precum Vecinii mei de vis, Mefistofelica Ius, Doi prieteni sau Numai unuia ca Iliuţă i se putea întâmpla, într-un registru tematic destul de vast. În Vecinii mei de vis se împletesc întâmplările a doi dintre copiii (un băieţel şi o fetiţă) vecinilor unei profesoare septuagenare cu amintirile acesteia din propria copilărie şi adolescenţă, rezultând un mix de idei, adesea năstruşnice, specifice primei vârste din viaţă. În Numai unuia ca Iliuţă i se putea întâmpla aflăm povestea tristă a imposibilităţii medicilor de a salva viaţa unui copil. Corelând şi cu celelalte povestiri despre copilărie, constatăm că mai toate sentimentele umane – bucuria, entuziasmul, dragostea, speranţa sau tristeţea – găsesc teren, într-un fel sau altul, de la cea mai fragedă vârstă.

Notabilă este, de asemenea, povestirea Merii lui Tase sau când toată lumea are dreptate, prin dramatismul pe care îl incumbă hotărârea unui octogenar de a încheia conturile cu viaţa şi care alege ca loc al trecerii laţului pe după gât cel mai frumos măr din livada pe care o moştenise din străbuni şi pe care o iubea nespus.

Sub raportul scriiturii, Monica Larisa Manafu are fragmente în care demonstrează real talent. Poate ar trebui să-şi urmărească mai atentă frazele, mai ales pe cele lungi sau foarte lungi, care ajung, uneori, să devieze supărător de la ideea urmărită, fără vreun beneficiu pentru cititor. Chiar cea de a doua frază din carte (în povestirea Curs valutar), întinsă pe mai mult de o jumătate de pagină, devine la un moment dat greu de urmărit. De altfel, primele două pagini sunt acoperite de şase fraze, dintre care două ocupă majoritatea spaţiului tipografic. Cu toată ştiinţa profesorului sau talentul scriitorului, este greu ca asemenea fraze să păstreze o anume logică de la cap la coadă şi pot deveni dezarmante pentru lectorul care abia a început cititul cărţii.

Descoperim, şi în acest volum, cuvinte şi expresii din vocabularul autentic al satului, corect plasate în text: „cerul se înnoură cu nori cenuşii“, „pigulirăţi iarba din stratul de lalele“, „corcovan de brânză proaspătă”, „podila autobuzului”, „stobori de gard” şi altele. Chiar dacă uneori mai şi iese din limbajul specific contextului, ajungând la expresii şi fraze potrivite mai degrabă unor dialoguri profesionale, discuţii de salon sau de simpozion, autoarea se vădeşte, prin întâmplările imaginate, a fi o bună cunoscătoare a mediului pe care îl descrie.

În concluzie, putem crede pe mai departe că Monica Larisa Manafu are un remarcabil potenţial narativ şi că vom mai auzi de scrierile sale.